25.2 C
București
26 mai 2024
AcasaDiversePoezii de Vasile Alecsandri - descoperă cele mai frumoase versuri ale poetului

Poezii de Vasile Alecsandri – descoperă cele mai frumoase versuri ale poetului

Articole asemanatoare

Cum te ajută tehnologia să ai o locuință mai sigură 

În era digitală în care tehnologia avansează cu pași...

Când este momentul potrivit pentru a oferi cadou o icoană

Din cele mai vechi timpuri, darurile au fost o...

Întreținerea roto compactoarelor: Cum să prelungești durata de viață a utilajului

Roto compactoarele sunt esențiale pentru compactarea eficientă a diferitelor...

Tradițiile de Nuntă din România: Povești, Obiceiuri și Semnificații

Nunta este un moment special în viața fiecărui cuplu,...

Tot ce trebuie să știi despre erupția dentară la bebeluși

Erupția dentară este un proces natural și inevitabil în...

Vasile Alecsandri a fost un important poet, dramaturg, și om politic român din secolul al XIX-lea. El s-a născut pe 21 iulie 1821 și a avut o contribuție semnificativă la dezvoltarea culturii și literaturii române. Alecsandri este cunoscut pentru versurile sale romantice și pentru influența pe care a avut-o în perioada pașoptistă, fiind unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării literare a romantismului în România. 

De asemenea, el a fost un adept al teatrului național român și a contribuit la dezvoltarea teatrului românesc. A fost, de asemenea, un politician activ, ocupând diverse funcții publice în timpul carierei sale. Prin opera sa, Vasile Alecsandri a lăsat o amprentă durabilă în cultura română și rămâne una dintre figurile literare de referință ale istoriei literaturii române.

Vasile Alecsandri – biografie

Vasile Alecsandri a fost un eminent poet, dramaturg și om politic român, născut la 21 iulie 1821 în satul Bacău, Moldova (astăzi în România). Familia sa era înstărită, ceea ce i-a permis să primească o educație solidă, mai întâi la Iași și apoi la Paris, Franța, unde a studiat dreptul și literatura.

În timpul șederii sale în Franța, Alecsandri a fost influențat de curentele romantice și de poeții francezi, ceea ce a avut un impact semnificativ asupra operei sale ulterioare. A revenit în Moldova în 1848, în plină perioadă a Revoluției de la 1848, și a devenit un susținător activ al mișcării pentru emanciparea țăranilor și pentru unirea principatelor române.

Ca poet, Vasile Alecsandri este cunoscut pentru poezia sa romantică, în care a celebrat frumusețea naturii și iubirea. El a scris poezii de dragoste și peisagistică, precum și poezii sociale și patriotice. Una dintre cele mai celebre opere ale sale este poemul „Lăcrimioarele țarinei”, în care a exprimat suferința poporului român sub dominația otomană.

Alecsandri a avut, de asemenea, o contribuție remarcabilă în domeniul teatrului românesc. A scris numeroase piese de teatru, printre care se numără celebrele comedii „Chirița în provincie” și „Chirița în Iași”, care au devenit parte integrantă a teatrului național român.

În plan politic, Vasile Alecsandri a avut o carieră distinsă. A ocupat diverse funcții publice și a fost un susținător fervent al unirii principatelor române și al modernizării societății românești.

Vasile Alecsandri s-a stins din viață la 22 august 1890, la Mircești, și a lăsat o moștenire literară și culturală deosebită în literatura română. El rămâne unul dintre cei mai importanți poeți și dramaturgi din istoria literaturii române, iar opera sa continuă să fie studiată și apreciată și în zilele noastre.

Viața literară a lui Vasile Alecsandri

Vasile Alecsandri a avut o viață literară prolifică și diversificată, marcând cu contribuțiile sale mai multe domenii ale literaturii române. Iată o listă a aspectelor cheie ale vieții literare a lui Vasile Alecsandri:

  • Poezia Romantică: Alecsandri a fost un poet de renume în perioada romantică a literaturii române. A scris poezii romantice care au celebrat iubirea, natura și sentimentul patriotic.
  • „Lăcrimioarele țarinei”: Una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale, „Lăcrimioarele țarinei,” este un poem cu teme patriotice, care a exprimat suferința și speranța poporului român sub dominația otomană.
  • Teatrul Național Român: Alecsandri a avut o contribuție semnificativă la dezvoltarea teatrului național român. A scris piese de teatru care au devenit clasice, cum ar fi „Chirița în provincie” și „Chirița în Iași.”
  • Poezie Socială: Poetul a abordat și teme sociale în unele dintre poeziile sale, evidențiind inechitățile sociale și necesitatea schimbărilor în societate.
  • Eseuri și Publicistică: Alecsandri a scris eseuri și articole în presa vremii, în care a exprimat opiniile sale politice și culturale. A fost implicat în dezbaterile intelectuale ale epocii.
  • Om de Stat: Pe lângă cariera sa literară, Alecsandri a avut o carieră politică de succes. A ocupat diverse funcții publice și a susținut unirea principatelor române și modernizarea societății.
  • Prietenii Literare: A făcut parte din cercul literar al epocii, având relații de prietenie cu alți scriitori importanți, precum Mihai Eminescu și Ion Creangă.
  • Contribuții la Poezia Națională: Prin operele sale, Alecsandri a contribuit la consolidarea poeziei naționale române și la dezvoltarea limbii literare.
  • Moștenire Literară Durabilă: Operele lui Vasile Alecsandri continuă să fie studiate și apreciate în literatura română modernă și rămân o parte importantă a patrimoniului cultural al României.

Cele mai importante opere de Vasile Alecsandri

  • Poezii:
    • „Lăcrimioarele țarinei” – Un poem celebru și patriotic care exprimă suferința și speranța poporului român sub dominația otomană.
    • „Țiganiada” – O epopee poetică care descrie lupta țiganilor împotriva stăpânirii otomane.
    • „Pasteluri” – O colecție de poezii pastorale în care Alecsandri celebrează frumusețea naturii și viața la țară.
  • Teatru:
    • „Chirița în provincie” – Una dintre cele mai cunoscute comedii ale sale, care ilustrează aventurile și înțelepciunea personajului Chirița.
    • „Chirița în Iași” – O altă comedie renumită în care Chirița este plasată într-un cadru urban.
    • „Despot Vodă” – O dramă istorică care explorează conflictele și intrigile politice din Moldova medievală.
  • Proză:
    • „Baltagul” – O nuvelă scrisă de Alecsandri care a devenit una dintre cele mai cunoscute opere ale literaturii române. Este o poveste captivantă despre căutarea soțului dispărut a unei femei.
  • Poezii de Dragoste:
    • Alecsandri a scris numeroase poezii de dragoste, în care a exprimat sentimente profunde și romantice. Printre acestea se numără „Doine” și „Stelele-n cer.”

Poezii despre iarnă de Vasile Alecsandri

Poezii despre iarnă de Vasile Alecsandri

Sursa foto

Miezul iernii

În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.

Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.

O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Gerul

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe fete de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scotând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeasnnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!

Bradul

Cele mai citite articole

Sus pe culme bradul verde
Sub zăpada albicioasă
Printre negură se pierde
Ca o fantasmă geroasă,

Şi priveşte cu-ntristare
Cum se primblă prin răstoace
Iarna pe un urs călare,
Iarna cu şapte cojoace.

El se scutură şi zice:
„În zadar tu, vrăjitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fără soare.

În zadar îngheţi pământul,
Ucizi florile şi stupii
Şi trimiţi moartea cu vântul
Şi trimiţi foamea cu lupii.

În zadar a ta suflare
Apa-n râuri o încheagă,
Şterge urma pe cărare
Şi de mine m-i leagă.

În zadar aduci cu tine
Corbul negru şi prădalnic,
Şi din codrii cu jivine
Faci să iasă urlet jalnic.

În zadar, urgie crudă,
Lungeşti noaptea-ntunecoasă
Şi, râzând de-a lumii trudă,
Scurtezi ziua luminoasă.

În zadar îmi pui povară
De zăpadă şi de gheaţă.
Fie iarnă, fie vară,
Eu păstrez a mea verdeaţă!”

Sania

Zi cu soare, ger cu stele!… Hai, iubită, la primblare.
Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strâmtă pentru doi…
Tu zâmbeşti?… Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi.

Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,
Răpind sania uşoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.

Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare
Se văd insule de codri, s-aud câini la vânătoare,
Iar în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar
Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar.

Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;
Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie.
Iată-o gingaşă mlădită cu şirag de mărţişori…
Tu o rupi?… Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.

Poezii pentru copii de Vasile Alecsandri

Poezii pentru copii de Vasile Alecsandri

Sursa foto

Înşiră te, mărgărite

Trei copile de-mpărat
Stau într-un măreţ palat,
Înşirând la scumpe salbe
De mărgăritare albe.
Iar o pasăre măiastră
Vine vesel pe fereastră
Şi, bătând din aripioare,
Zice, blând cuvântătoare:
„Bine, bine v-am găsit,
Dalbe flori din răsărit!”
„Bine-ai venit de la rai,
Păsărea cu dulce grai!”
„Eu sosesc cu primăvara
Ca să mă întorn cu vara;
Ş-acum vin pe-al vostru plai,
Aducând luna lui mai,
Luna cea de lăcrimioare
Şi de doruri iubitoare,
Şi o dalbă de poveste
Cum n-a fost şi nu mai este!”
„Păsărică, spune, spune
Cea poveste de minune,
Că ţi-om face noi trei salbe
De mărgăritare albe.”

I

„Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca o horă luminoasă,
Ca povestea mea duioasă:
Fost-a fost în lume-odată
Mândruliţă, dulce fată,
Şi la chip fermecătoare
De puteai căta la soare,
Iar la ochişorii săi
Şi la faţă-i nu putei!
Florile îi ziceau floare,
Stelele, stea lucitoare,
Încât vecinic flori şi stele
Se certau noaptea-ntre ele!
Iată-n fapt de dimineaţă
Că pe câmpul de verdeaţă
Copiliţa, cu-alte două,
Se primbla, torcând prin rouă
Una zice: „Am visat
De-un fecior de împărat!
Dac-ar fi acum să vie
Să m-aleagă de soţie,
I-aş aduce eu în dar
Un şoiman de armăsar
Care zboară, care sare
Peste munţi şi peste mare
Şi înconjură pământul
Mai uşor chiar decât vântul!”
Alta zice: „Surioare!
Eu i-aş tese-n foc de soare
O cămaşă-n zece iţe,
Cu descânteci prin altiţe,
Ca să-i fie de noroc
Şi să-1 apere de foc,
Şi de patimi sufleteşti,
Şi de boalele trupeşti!”
Iar frumoasa copiliţă
Zice astfel din guriţă:
„Eu i-aş face doi feciori,
Doi de gemeni frăţiori,
Cu cosiţele-aurite
Şi cu feţele-nflorite,
De n-ar fi alţii ca ei
Drăgălaşi şi frumuşei,
Căci ar fi strălucitori
Ca doi ochi veselitori!”
„De mi-i face-aşa copii,
Tu, mireasa mea să fii!
(Zice-atunce mândrul crai
Ce vâna pe verde plai.)
Tu să fii a mea mireasă,
A mea dulce-mpărăteasă!
Tu, minune-ncântatoare
Care eşti ruptă din soare!”
Copiliţă-n fericire
Stă pătrunsă de uimire,
Ochii galeş i se-nchid,
Degetele-i se deschid,
Fusu-i pică, firu-şi pierde,
Şi ea cade-n iarba verde.
Iară craiul tinerel
O ia-n braţe uşurel,
Şi cu gingaşul odor
Saltă pe-al său cal uşor,
Calul falnic se-ncordează,
Sare, zboară şi nechează;
El nechezul n-a sfârşit,
La palat c-a şi sosit!

Şapte zile-abia trecea,
Mare nuntă se făcea,
Cu nuntaşi nenumăraţi,
Cum se cade la-mpăraţi,
De-a mers vestea-n depărtări,
Peste nouă ţări şi mări!
Fost-au faţă crai vestiţi,
Cu coroane-mpodobiţi,
Şi vestite-mpărătese,
Tot frumoase şi alese.
Fost-au încă la serbare
Oaspeţi mari de spaimântare
Uriaşi cu negre semne,
Sfarmă-Piatră, Strâmbă-Lemne,
Zmei cu ochii sângeroşi
Şi vitejii feţi-frumoşi!
Dar din toţi nuntaşii cine
Răspândea mai vii lumine?
Dulce-a craiului mireasă,
Tânăra împărăteasă,
Care ochii fermeca
De zâmbea sau de juca.
Blândul zâmbet al copilei
Lumina ca faptul zilei,
Ş-al ei joc părea un zbor
Chiar de flutur sprinteior.
Fost-am încă şi eu faţă
La cea nuntă mult măreaţă,
Şi de-atunci tot mă gândesc
C-am visat un vis ceresc!

II

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum şirul din poveste,
Că-nainte mult mai este:

Trecu luna, trecu două,
Trecu cinci, trecură nouă,
Doamna născu doi feciori,
Doi de gemeni frăţiori,
Cu cosiţe poleite
Şi cu feţe înflorite,
De păreau strălucitori
Ca doi ochi veselitori!…

Alei, mândre surioare!
Puteaţi voi a-mi spune oare
Ce-i mai bun în astă viaţă
Ca iubirea cu dulceaţă?
Ce-i mai sfânt şi mai alin
Ca mama cu prunc la sân?
Ce-i mai drag şi mai plăcut
Ca pruncuţul nou-născut?…
Mama doamnă, fericită,
Cu doi prunci împodobită,
Îi ţinea duios la sân,
Ca doi fluturi pe un crin,
Şi din pletele-i gingaşe
Le făcea lor dulce faşe,
Şi pe braţe-i, ca să-i culce,
Le făcea un leagăn dulce.
Ea-i privea şi zi şi noapte,
Le vorbea cu blânde şoapte,
Şi, privindu-i, se uimea!…
Ea-i trezea şi-i adormea.
I-adormea tot în cântări
Şi-i trezea în sărutări.

Când era pe adormire,
Le cânta cu-nduioşire:
„Nani, nani, copilaşi,
Dragii mamei fecioraşi!
Că mama v-a legăna,
Cu vers dulce v-a-ngâna
Ş-a ruga pe Dumnezeu
Să vă primble-n raiul său,
Să vedeţi, unicii mei,
Ceruri plini de curcubei,
Ploi de raze şi de stele
Pe câmpii de viorele,
Ş-oi ruga Domnul ceresc
Să ajungeţi cum doresc,
Viteji mari şi feţi-frumoşi,
Doi luceferi mângâioşi.
Lumea să vă îndrăgească,
Duşmanii să se-ngrozească,
S-aveţi parte şi renume,
Să vă meargă vestea-n lume!

Când era iar pe trezie,
Le cânta în veselie:
„Sculaţi, sculaţi, feţii mei,
Floricele dalbe!
C-au venit doi îngerei
În veşminte albe,
Îngerei colindători,
Floricele dalbe,
Noaptea pe la cântători,
Când zorile-s albe,
Şi v-aduc pe aripioare
Floricele dalbe,
Rouă sfântă-nvietoare
Şi cunune albe!”

Alei! mândre surioare!
Nici că se afla sub soare
Fericire mai deplină,
Viaţă dulce mai senină!
Dar în lume ades trece
Vânt de moarte, fior rece,
Şi pe loc se vestejeşte
Tot ce-n lume ne zâmbeşte!
Seninul se schimbă-n nori,
Viaţa-n noapte fără zori,
Veselia-n aspre chinuri
Şi cântările-n suspinuri!
Iată că-ntr-o zi din mai
Mers-a vestea chiar la rai
De-acei mândri frăţiori,
A pământului comori,
Şi top îngerii în zbor
Au venit, ascunşi de-un nor,
Ca să vadă dacă sunt
Fraţi de-ai lor pe-acest pământ
„Dulce-s, Doamne, la privire!
Ca un vis de fericire!”
Abia zis-au, şi pe loc,
Ca un fulger viu de foc,
Crunt deochiul au ajuns
Pe copii şi i-au străpuns!
Copilaşii plâng, suspin’,
Scot guriţa de la sân,
Cată-n ochii mamei lor,
Pleacă fruntea, cad şi mor!
Vai de codrul care-şi pierde
Freamătul şi frunza verde!
Vai de inima pustie
Ce-a rămas făr’ de soţie!
Dar amar, amar de lume,
De copiii fără mume,
Şi de mamele cu dor
Care-şi pierd copiii lor!

III

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum şirul din poveste,
Că-nainte mult mai este:

Pe copiii-mbrăţişaţi,
Într-un leagăn alb culcaţi,
Trista mamă i-a-ngropat
Lângă ea, lângă palat,
La fereastra din grădină,
Sub o tufă de sulcină.
Iar din leagănul de flori
Răsărit-au până-n zori
Doi brazi gingaşi de o seamă,
Ca doi gemeni dintr-o mamă,
Ş-au crescut, crescut-au iară
De la zori şi până-n seară,
Pân-au dat să se lovească
De fereastra-mpărătească…

„Frăţioare, frăţioare,
Înlăuntru ce vezi oare?”
„Văd pe mama!…
Auzi, frate,
Gemetele-i necurmate?”
„Măiculiţa mea iubită,
Cât de-amar e rătăcită!”
„Ochii-i sunt două izvoare
Tot de lacrimi arzătoare!”
„Ah! priveşte cum ne cată
Prin cea casă întristată!”
„Cum ne cehamă, cum ne plânge!
Mâinile cum şi le frânge!”
„Mamă, mamă, draga noastră,
Iată-ne ici la fereastră,
Vin’ cu dulce diezmierdat,
Că de mult, amar de noi,
Ne lipseşti la amândoi!”
Astfel brazii suspinau
Ş-a lor crengi le clătinau
Pe fereastră-n sala mare…
Mama doamnă viu tresare,
Vine,-aleargă, stă, nu crede,
Vede brazii şi nu-i vede,
Şterge iute ochii săi:
„Dragii mei, drăguţii mei!
Voi sunteţi! inima-mi zice
C-aţi venit voi iar aice
Lâng-a mamei dulce sân,
Ce hrăneşte-amar suspin!
Scumpii mamei frumuşei,
Copilaşi, iubiţii mei!
Frig v-a fost în cel pământ,
Pedepsi-l-ar pomnul sfânt!
Ş-acum nu mai cată nime
De a voastră frăgezime,
Nici vă leagănă-n cântări,
Nici v-adoarme-n sărutări!”
„Taci, măicuţă cu durere,
Că-ţi aducem mângâiere.
Nu jeli a noastră soartă,
Că de grijă cerul poartă
Şi la morţi, şi la cei vii,
Şi la flori, şi la copii.
Seara primăverii caldă
Cu dulci lacrime ne scaldă,
Vântul ne adoarme-uşor
Cu suspin răcoritor,
Şi steluta serii, mută,
Cu dulci raze ne sărută.”
„Ce vorbiţi de primăvară,
Şi de stele, şi de seară?
Nu vedeţi cumpliţii nori
Cum sosesc fulgerători?
N-auziţi cerul cum tună
Şi pământul cum răsună?
Vântul suflă şi vă-ndoaie,
Pe voi cade rece ploaie…
Dragii mei, gingaşii mei!
Cum să-i apăr eu pe ei?…
Biata mamă n-a sfârşit,
Cerul brazii a trămit
Şi sub ochii săi pe loc
I-au aprins în mare foc!
La pământ brazii cădeau,
Cu lung geamăt ei ardeau
Şi spre doamna ce-i vedea
Crengile şi le-ntindea.
Biata mamă, despletită,
Spăimântată, rătăcită,
Pe fereastră se pleca,
Vrând în foc a s-arunca;
Dar deodată ochii săi
Au zărit două scântei
Printre flăcări strălucind,
În văzduh voios sărind,
Către stele tot suind,
Ş-amândouă printre ele
Prefăcându-se în stele.
Fata ei, l-acea privire,
Străluci de fericire,
Cum s-aprinde alba lună
Dup-o aprigă furtună;
Şi cu grabă-n veselie
Ieşind noaptea pe câmpie,
Ea se duse aiurind,
Cu ochii la cer privind,
Cum se duce neoprit
Dorul cel nemărginit!

IV

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca duioasa mea poveste,
Că-nainte mult nu este:

Pe cea vale de mohor,
Lâng-un limpede izvor,
Mama doamnă stă culcată
Şi cu dragoste tot cată
Când la cerul înstelat,
Unde doru-i a zburat,
Când pe fata apei line,
Unde-a cerului lumine
Se prevăd, se oglindează
Şi în taină scânteiază.
Biata mamă-ncet suspină
Şi cu-o floare de sulcină
Ea dezmiardă-ncetişor
Fata micului izvor,
Ş-apoi stă, şi tot priveşte,
Apa când se limpezeşte,
Care stele mai întăi
Au să iasă-n fata ei?
Umbra nopţii de pe vale
Se pătrunde de-a ei jale
Şi ascultă în tăcere
Şoapta-i plină de durere.
Căci ea stelele descântă
Şi, plângând, astfel ea cântă:
„Câte stele sunt pe cer,
Până-n ziuă toate pier,
Numai două-s stătătoare
Pân’ la răsărit de soare,
Şi îngână dorul meu…
Coborî-le-ar Dumnezeu!

Stelişoare, blânde stele,
Ochişori inimii mele!
Pe pământ voi v-aţi închis
Şi în ceruri v-aţi deschis
Să priviţi la dorul meu…
Coborî-v-ar Dumnezeu!

Bine v-a fi vouă, bine,
În cel rai cu vii lumine,
Dar nici raiul nu e lin
Ca al mamei dulce sân!
Ah! copii, la sânul meu
Coborî-v-ar Dumnezeu!”

O! minune! sus, în cer,
Două stele iată pier!
Şi cu zborul de săgeată
Prin văzduh iată-le, iată
Că vin iute şi voioase,
Lăsând urme argintoase
Pân’ ce cad lângă izvor
Într-un lung, întins ogor,
Şi se fac din două stele
Două mărgăritărele…

Cine-n lume, cine poate
Mările să le înoate,
Codrii vechi să mi-i pătrunză
Ca să numere-a lor frunză?
Cine poate-avea aflare
Câte valuri sunt pe mare,
Câte raze sunt în soare,
Cât parfum e într-o floare?
Numai dorul mamei poate
Să pătrundă-n lume toate,
Ca să afle mângâiere
La cumplita sa durere!
Astfel Doamna, ca-ntr-un râu,
Intră-n lanul cel de grâu,
Şi tot cată ne-ncetat
Stelele care-au picat.
Spic de spic ea îl culege,
Grâu-n palme îl alege
Şi-l sărută, şi-1 dezmiardă,
Copilaşii să nu-şi piardă!
Zi de vară până-n seară
Ea din lan nu iese-afară,
Spicuieşte, spicuieşte,
De odihnă nici gândeşte!
Iar când lanul s-a sfârşit,
Iată, Doamne! c-a găsit
Într-un spic frumos şi mare
Două mici mărgăritare!
Şi de-atunci mama duioasă,
In răpirea-i drăgăstoasă,
Tot înşiră, visătoare,
Preţioasele-i odoare
Şi la sânu-i tot le strânge,
Apoi râde, apoi plânge,
Le deşiră când şi când
Şi le-nşiră iar, cântând:

„Însiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Precum lacrimile mele
Se-nşiră curgând la stele!

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Ca şi anii mei de jale
Pe-a durerii tristă cale!

Înşiră-te, mărgărite,
Pe lungi fire aurite,
Pân’ ce dorul bietei mume
Va-nceta de-a plânge-n lume!”

Gondoleta

Cu Niniţa-n gondoletă
Când mă primblu-ncetişor,
Trecătorul din Piaţetă
Ne priveşte-oftând de dor,
Atunci cerul se-nsenină,
Lucind vesel l-amândoi,
Ş-Adriatica s-alină,
Se alină pentru noi.

În laguna de ne place
A pluti pe-a marei val,
Pentru noi Siroco tace
Pe-a lui Lido verde mal,
Şi sub lunga să lopată
Gondoleta saltă lin,
Cu Niniţa legănată
Legănată pe-al meu sân.

Mână vesel, lopătare,
De la Lido la San-Marc.
Ia de-alung Canalul Mare
Ce se-ndoaie ca un arc.
Mergi cât draga mea Niniţa,
Stând la peptu-mi înfocat,
Mi-a dat dulcea să guriţă,
Mi-a dat dulce sărutat.

Cât va fi în ceruri luna,
Cât va fi senin pe cer,
La Gindeca, spre lagună,
Zbori, voinice gondolier.
Du-ne, Toni,-n liniştire
Pân’ ce, stând gondola ta,
Viaţa noastră de iubire
Cu iubire va-nceta!

Baba Cloanţa

Şede baba pe călcâie
În tufărul cel uscat,
Şi tot cată ne-ncetat
Când la luna cea bălaie,
Când la focul cel din sat.

Şi tot toarce cloanţa, toarce,
Din măsele clănţănind
Şi din degete plesnind.
Fusu-i repede se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.

„Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge-acum aice
Dragul mândrei, Făt-Frumos.

De-a veni el după mine
Să-1 iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!

Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat
Să fie-n veci fermecat
Şi de-a Iadului urgie
Vecinic să fie-alungat!

În cap ochii să-i se-ntoarcă
Şi să-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fier aprins,
Din piept inima să-i stoarcă
Şi s-o ardă-n foc nestins!

Fiară-Verde să-1 gonească
Cât va fi câmp de gonit
Şi lumină de zărit.
Noaptea încă să-1 muncească
Sânge-Roş şi Hraconit!”

Toarce baba, mai turbată!
Fusu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-a căzut,
Pe lună s-a pus o patâ
Şi-n sat focul a scăzut:

„Dragă puiule, băiete,
Trage-ţi mâna din cel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ş-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari, făr’ de noroc.

Vin’ la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descânta.

Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-a învrăjbit!

Adă-mi faţa ta voioasă
Ş-ai tăi ochi de dezmierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ţi torc haine de mătasă,
Haine mândre de-mpărat.

Vârcolacul se lăţeşte
Sus, pe lună, ca un nor,
Vin’ ca pasărea-ntr-un zbor
Pân’ ce viaţa-mi se sfârşeşte
Ca şi lâna din fuior.”

Baba Cloanţa geme, plânge,
Căci fuiorul s-a sfârşit,
Iar voinicul n-a venit!
Mâinile cumplit îşi frânge,
Crunt strigând spre răsărit:

„Sai din hău făr’ de lumină
Tu, al cerului duşman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentr-un suflet ce suspină,
Duhul răului, Satan!

Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaşte de sfânt,
Când înconjuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!

Vin’ ca-n ceasul de urgie
Când zbori noaptea blestemând,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gând
Că de-acum pe vecinicie
Tie sufletul îmi vând!”

Abia zice, şi deodatâ
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
Şi pe-o creangă ridicatâ
Doi ochi duşmani strălucesc!

„Eu pe mândru-ţi 1-oi aduce
(Zbiară-un glas ce dă fiori),
Printre şerpi şi printre flori,
La cea baltâ de mă-i duce
Şi-mprejuru-i de trei ori!”

Baba Cloanţa se porneşte
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinţi grozav scrâşneşte
Şi tot blestemă turbat.

Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Şi-n urmă-i se desfăşoară
Toată lâna din fuior.

Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Şi-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună,
Printre papură zburând,
Şi urmează şuierind,
Baba Cloanţă cea nebună
Care-aleargă descântând.

Codrul sună, clocoteşte
De-un lung hohot pân’ în fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
Dar pe dânsa n-o pătrund!

Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge ne-ncetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o repede
Către ţelul depărtat.

Zece pasuri încă grele…
Mândrul că şi-a dezmierda,
Ca pe-o floare 1-a căta,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi 1-a descânta.

Doi paşi încă… Vai! în lunc
Ţipă cocoşul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă se aruncă
În băltoiul mucezit!

Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Şi de trestii, şi de maluri
Mult cu vuiet se izbi.

Iară-n urmă liniştită
Dulce unda-şi alina,
Şi în taină legăna
Faţa lunii înălbită
Ce cu ziua se-ngâna…

Când pe malu-i trece noaptea
Călătorul şuierând
Printre papuri când şi când
El aude triste şoapte
Ş-un glas jalnic suspinând:

„Vin’ la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi te-oi descânta!”

Poezii de dragoste de Vasile Alecsandri

Poezii de dragoste de Vasile Alecsandri

Sursa foto

Adio

De-aş trăi cât lumea-ntreagă,
Gândul meu la tine, dragă,
Vecinic, vecinic va zbura,
Ş-orice e mai sfânt în mine,
Dulce înger! pentru tine,
Pentru tine-1 voi păstra.

Cea mai blândă-a mea gândire,
Cea mai gingaşă simţire,
Cel mai falnic dor al meu
Ţie numai, numai ţie
Le închin pentru vecie
Ca la însuşi Dumnezeu!

Tu, fiinţă de slăvire!
C-un cuvânt, cu o zâmbire,
Cu un dulce sărutat!
Mi-ai dat suflet, mi-ai dat viaţă,
Şi a raiului dulceaţă
Tu în sânu-mi ai vărsat!

Tu mi-ai dat cu-a ta iubire
Acea naltă fericire,
Acel simt dumnezeiesc
Ce puternic ne supune
Şi ne-naltă de ne pune
Sus, pe tronul îngeresc!

Tu, Eleno!… dar, vai mie!
Într-o noapte de urgie
Cerul crud ne-a despărţit!
Tu te-ai dus, te-ai dus, iubită…
Fericirea-mi nesfârşită
Într-o clipă s-a sfârşit!

Aşa-i soarta! aşa-n lume
Tot ce poartă-un dulce nume,
Tot ce-i falnic şi frumos
Curând trece, curând moare,
Ca un cântec, ca o floare,
Ca un fulger luminos!

Steaua vine, steaua piere!
Astfel dulcea-mi mângâiere
A pierit de pe pământ;
A pierit, s-a dus cu tine
În locaşul de lumine…
Şi eu plâng pe-al tău mormânt!

Singur, singur cu-a mea jale,
Rătăcit pe-a vieţii cale,
Ca un orb nenorocit,
Viaţa-mi scade, jalea-mi creşte,
Ş-al meu dor în veci s-opreşte
Pe mormântul tău iubit!

Adio! pe-aceste maluri
De-ale Bosforului valuri
Îngânate lin, uşor,
Te las, înger de iubire!
Cu a vieţii-mi fericire,
Cu-al meu suflet plin de dor!

Steluţa

Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci printre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se naltă c-un lung zbor.

Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!

Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!
Simpri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.

V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Stelută zâmbitoare dincolo de mormânt!

Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!

Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.

Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.

Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!

Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri!

Pe mare

Ah! viaţa pentru mine,
Scump înger! fără tine
Nu are nici un bine,
Nu are nici un dar.
În cer fie lumină,
Sau nori, sau noapte lină,
Sufletul meu suspină,
Suspină cu amar!

Oricare nălucire
L-a omului simţire
Aduce-nsufleţire
Cu glasu-i încântat,
Se pierde-n neagra ceaţă
Ce-ntunecă-a mea viaţă
Şi glasu-i se îngheaţă
De mine depărtat.

Acum cerul zâmbeşte,
Natura-ntinereşte
Şi tot care trăieşte
Se simte fericit;
Dar mie ceru-mi pare
Cuprins de-ntunecare;
Văd lumea-n întristare
Ca sufletu-mi cernit!

Zadarnic cat plăcere,
Zadarnic mângâiere,
S-alin a mea durere,
Să curm al meu suspin.
Trecuta fericire
Izvor e de jelire,
Şi dulcea-i suvenire
Hrăneşte jalea-n sân!

O, valuri mari de spume!
Purtaţi-mă prin lume
Ca frunza fără nume
Ce o plutiţi uşor,
Şi m-aruncaţi din mare
Pierdut, fără suflare,
Pe malul cu uitare
Adâncului Bosfor!

Motive des întâlnite în poezia lui Vasile Alecsandri

Motive des întâlnite în poezia lui Vasile Alecsandri

Sursa foto

  • Natura: Alecsandri era un iubitor al naturii și a adesea folosit peisajele naturale pentru a crea imagini frumoase în poeziile sale. El a descris cu pasiune frumusețea munților, a pădurilor și a câmpurilor, adesea într-un ton contemplativ.
  • Iubirea: Motivul iubirii este prezent în multe dintre poeziile sale. El a scris atât despre iubirea romantică, cât și despre iubirea patriei, exprimând adesea emoții intense și pasiune în versurile sale.
  • Patriotismul: Vasile Alecsandri a fost un patriot convins și a abordat adesea motive patriotice în poezia sa. El a scris despre istoria și cultura românească, evidențiind identitatea și mândria națională.
  • Dragostea pentru popor: Alecsandri a simțit profund datoria față de poporul său și a exprimat această dragoste în poezie. El a scris despre condiția țăranilor și despre necesitatea reformelor sociale.
  • Melancolia și nostalgiile: Poetul a adus deseori în poeziile sale elemente de melancolie și nostalgie, reflectând uneori tristețea și dorul în versuri pline de sensibilitate.
  • Poezia socială: Alecsandri a abordat problemele sociale ale epocii sale în poezie, punând în lumină inechitățile și nedreptățile sociale. El a fost un susținător al reformelor și a folosit poezia pentru a atrage atenția asupra acestor probleme.
  • Folclorul și tradițiile: Motivele folclorice și tradiționale au fost prezente în poezia sa, iar el a valorificat elemente din cultura populară românească pentru a-și îmbogăți creațiile.

Vasile Alecsandri a fost una dintre cele mai strălucite și influente figuri literare ale secolului al XIX-lea din România. Prin poezia sa romantică, piesele de teatru captivante și implicarea sa activă în politică, a lăsat o amprentă profundă în cultura și literatura română. 

A fost un poet al naturii și al iubirii, un patriot convins care a exprimat dragostea față de țară în versuri mărețe, și un om de stat care a contribuit la modernizarea societății românești. Moștenirea literară a lui Vasile Alecsandri continuă să fie studiată și apreciată în prezent, iar contribuția sa la dezvoltarea literaturii și culturii române rămâne de neprețuit.

Cele mai citite articole

Ultimele articole

Lasa un comentariu

Comentariul trebuie sa contina minim 30 de cuvinte pentru a fi publicat!
Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Vă rugăm să introduceți numele dvs. aici